Barefoot Gen povestește bombardamentul de la Hiroshima din perspectiva unui băiat, Gen, și a familiei sale. Dar temele cărții (daunele fizice și psihologice pe care oamenii obișnuiți le suferă din cauza realităților războiului) sună înfricoșător de adevărate astăzi. Gen și familia lui s-au luptat de mult fără prea multă mâncare, bani sau medicamente, dar în ciuda greutăților, ei încearcă să mențină o aparență de viață normală. Adulții sunt epuizați și aproape de disperare; copiii fac raiduri aeriene și foamete mai mult sau mai puțin în pas. Nakazawa, un supraviețuitor de la Hiroshima, înfățișează în mod eficient tensiunea vieții în acest mediu și arată cum eforturile de a rămâne optimist în circumstanțe îngrozitoare se manifestă uneori ca umor maniacal și irațional. Povestea oferă un oarecare optimism: personajele fac acte de sacrificiu de dragul vecinilor și celor dragi (de exemplu, când mama însărcinată a lui Gen se îmbolnăvește de malnutriție, el și fratele său se pozează în orfani și fac spectacol în stradă, aruncând banii peste pereții casei lor ca să nu fie prinși). Sub această atitudine de „poate face” se află vinovăția profundă și sentimentul de neputință al părinților. Când copiii strigă extaziați după o bucată de mâncare, părinții se dizolvă de rușine și durere. Arta este desenată și expresivă, iar narațiunea are un ritm atât de natural, încât este ușor să fii atras în viața de familie, făcând cataclismul pe care cititorii știu că îi așteaptă cu atât mai real, intim și mai greu de preluat. În ciuda naturii sale chinuitoare, această lucrare este de neprețuit pentru lecțiile pe care le oferă despre istorie, umanitate și compasiune.
